Din fericire, multi sunt recuperabili, pot deveni independeti, pot trai printre noi, fara sa ne dam seama. Din pacate, terapiile aplicate sunt scumpe, ele cer timp, bani si efort. Familiile nu pot sustine costurile, societatea nu ofera alternative financiare prea multe.
Aici incepe lupta: cu pasi mici , pentru rezultate mari. Umar langa umar, copiii, familiile si echipa centrului , cu tenacitate, incredere , vointa, lacrimi de bucurie si tristete, incercam sa redam zambete. Am venit sa raman, am venit sa traiesc bucuria implinirii si tristetea neputintei……….mi le asum pentru ca , in orice demers, exista limite. Dar nu voi inceta sa fiu alaturi de toti parintii acestor copii. Ei sunt “vinovatii fara vina” si, nimeni, niciodata, nu are dreptul de a-i umili: cand cer accesul copiilor lor in scoli, cand sunt in autobuzul ce ii duce de acasa la centru, cand merg la cumparaturi. Nimeni nu are dreptul sa ia decizii in necunostinta de cauza si sa dea verdicte. Un zambet la momentul potrivit, o vorba coerenta, o semnificatie atasata corect unui cuvant, o privire in ochi, sunt tot atatea progrese ale unui copil cu tulburare de spectru autist, dar ele nu reprezinta decat mici batalii din razboiul neterminat inca. Ei nu stiu sa exprime iubirea, dar stiu sa o primeasca! Nu e greu sa le oferim , din putinul sau preaplinul de iubire, un dram …. Iubirea se simte, e dincolo de noi, nu se cere. Supravietuim prin ceea ce primim, dar traim prin ceea ce dam. Veniti langa mine, veniti in centrul nostru , venti sa ii priviti si , abia atunci , veti intelege de ce am acceptat sa fiu aici: Ei sunt ai nostri, ei sunt copiii nostri! Ei sunt minunatii nostri , dragii nostri!
Scopul final in lucrul cu copiii cu dizabilitati il repretinta inegrarea acestora in societate, de aceea ar trebui sa intelegem ca nu este suficient ca ei sa se adapteze la cerintele noastre, ci si ca noi sa ne adaptam la nevoile lor.